Frica de succes

Ultimul weekend din Modulul I a fost interesant.

A inceput ca oricare alta lectie din Promotia De Weekend. Cu o cafea, cu un covrig, cu incalzirea vocala la inceput de lectie.

Am vorbit despre tema pentru acea saptamana. Am intrat apoi in repetitia pentru examenul de final de modul si am lucrat la piesele fiecaruia.

A urmat apoi o pauza, timp in care un cursant a deschis Facebook-ul si a ascultat piesa cantata si postata de o alta cursanta.

“Chiar ieri vorbeam cu unii oameni despre tine,” zise el. Ce a urmat apoi a fost o discutie interesanta.

Ada (nume inventat) s-a simtit flatata si surprinsa. Dar in acelasi timp, ideea ca oameni pe care ea nu ii cunostea vorbeau despre munca ei, cu tot cu interpretari, critici si opinii, o speria.

Nu a ajutat nici faptul ca piesa a fost o alegere mai riscanta. Nu se prea potrivea vocii ei si a fost interpretata si cu greseli de intonatie… Sa nu mai vorbim de faptul ca abia acum incepe sa se adapteze tehnicii vocale corecte.

Dar astazi nu vorbim despre cat de bine sau prost a cantat ea. Vorbim despre frica aceea de a fi recunoscut pentru munca ta de care ne lovim multi dintre noi, mai ales cand inca invatam.

“Oare de ce ti-e frica? Nu ar trebui sa te bucure ca muzica ta ajunge la mai multi oameni?”

Iluzia controlului

Ne dorim confort, siguranta si un sentiment de apartenenta.

Asa ca facem aceleasi lucruri din nou, si din nou, si din nou, pentru ca, pe de o parte, vrem sa fim eficienti, dar si pentru ca repetitia ne face sa ne simtim in siguranta.

Ne simtim confortabil atunci cand suntem in aceleasi conjuncturi si cand rezultatele muncii noastre si reactiile celor din jur sunt previzibile. Atunci, avem impresia ca detinem controlul.

Daca este sa ma gandesc din punct de vedere profesional, imi dau seama cat de des am folosit acelasi plan de lectie, cu usoare personalizari in functie de oamenii carora le predau, pentru a detine controlul, pentru a scurta timpii morti si pentru a obtine ceea ce consider eu ca sunt cele mai bune rezultate.

La fel de bine, stiu artisti buni care se auto-limiteaza si lucreaza un timp indelungat in cadrul unor limite auto-impuse, doar ca apoi sa treaca prin perioadele de stagnare care vin la pachet cu rutina.

Cunosc artisti care prefera sa faca muzica pentru ei, pentru maiestrie, pentru arta lor si nu se simt deloc deranjati ca altii sa fure lumina reflectoarelor. Apoi, sunt artisti carora le e frica de nou, de a incerca stiluri noi si prefera sa ramana 100% fideli stilului lor de la inceputul timpului.

Cred ca acest proces ne da impresia ca ne putem astepta la aceleasi rezultate. Ca suntem in siguranta si ca daca cineva ne-a placut o data cantand o piesa de-a lui Sam Smith, ne va placea si a doua, si a treia, si a mia oara.

Dar in acelasi timp, lumea e intr-o continua stare de schimbare si asta este cu atat mai adevarat in lumea muzicii. Apar stiluri noi, artisti care nu se sfiesc sa isi testeze limitele, publicul vine cu asteptari noi, iar treptat, ne dam seama ca acel “control” care trebuia sa ne asigure liniste si pace sufleteasca, a fost de fapt o iluzie.

De asta s-a temut Ada in acel weekend. De a fi vulnerabila.

Un public restrans

Pe masura ce discutam subiectul, ne-am lovit si de unele idei pe care multi dintre noi le avem, dar despre care nu vorbim. Poate suna pesimist sau cinic, dar adevarul e ca majoritatea oamenilor pe care ii vei intalni in viata nu vor vrea sa te vada in culmea fericirii.

Nici nefericit, dar nici prea fericit, nici prea de succes, nici prea indragostit, pentru ca s-ar putea sa ii faci sa se uite mai atent la propria lor lipsa de succes.

Prietenii nostri adevarati sunt oamenii cu care ne sarbatorim victoriile si alaturi de care ne depasim conditia si ajungem cine ne propunem sa fim. Dar in acelasi timp, petrecem timp cu oameni pe aceeasi lungime ca noi si ne bucuram de previzibilitatea grupurilor noastre de prieteni, pentru ca ne fac sa ne simtim in siguranta.

Oamenii vor previzibilitate in viata de zi cu zi, dar vor sa fie provocati prin muzica pe care o asculta, prin lectura pe care o parcurg, prin arta pe care o consuma. Aceasta contradictie ne descurajeaza de la a fi vulnerabili, de la a iesi din zona de confort si de la a ne expune. Dar daca o facem, merita din plin.

Astfel este si cazul Adei. Si-a ales un “public” pe care ea l-a vazut ca fiind potrivit pentru genul de muzica pe care ea il crede potrivit vocii ei. A inregistrat apoi piese cover si a dat “publicului” ceea ce a crezut ea ca ei vor sa asculte. Nu si-a asumat niciun risc… pana la piesa aceea.

Cand suntem la inceput de drum si habar nu avem cine suntem artistic si ce putem face muzical, se intampla sa ne insusim stereotipuri. Ne asumam roluri si urmam exemple care promit succes, pentru ca vrem o scurtatura de la munca, de la esec, de la dureri de cap si de la fel de fel de jocuri de identitate.

Dar neasumandu-ne niciun risc, nu cream nimic de impact.

Lectia cea mai importanta a discutiei noastre din ziua aceea a fost, fa ceva diferit. Oricat de nepregatit te simti.

A fi artist inseamna a fii realist si fata de toate plusurile care vin la pachet cu succesul, dar si fata de minusuri. Pentru ca la fel ca in cazul Adei, munca ta poate ajunge dincolo de publicul restrans pe care credeai ca il ai si de mediul de comunicare pe care credeai ca il controlezi.

Dar acolo are loc arta ta.