Am avut multi profesori.

Unul dintre ei a fost exemplar. Preda muzica si era scriitor si compozitor in timpul liber. A inceput sa scrie la varsta de 12 ani. Inca mai am copii ale primelor lui povestiri scurte. Nu i-a trecut niciodata prin cap sa renunte la predat. Sau la scris. Sau la muzica.

Mi-a spus sincer, ”Vreau sa mor facand asta. Pentru ca e ceea ce imi place.”

Sunt oameni care imi spun ca muncesc ”prea mult”. Ca ar trebui sa iau pauza in weekend-uri. Ca ar trebui sa merg mai des in concedii. Ca ar trebui sa vin mai devreme acasa de la studio.

Dar eu stiu despre ce e vorba.

Cei care spun lucrurile astea nu isi iubesc munca. Le place, mai mult ca sigur. Dar nu ar face prea multe sacrificii reale pentru munca lor.

Asa ca am cazut pe ganduri. Tu ai mai auzit vreodata pe cineva care isi iubeste munca, spunand altcuiva ca nu ar trebui sa munceasca atat de mult? Nici vorba.

Familia mea e asa. Pana si eu eram asa. Pentru ca imi amintesc perioada in care mi-am cunoscut profesorul si nu intelegeam de ce isi dorea sa munceasca in fiecare zi. Avea nevoie de bani? Il preocupa reputatia sa?
Voia sa scape de ceva? Nu intelegeam.

Multi ani mai tarziu, ne-am reintalnit. Am vorbit despre scoala, despre vise si despre scenarii de viitor. Ne-am lovit si de notiunea de munca.

”Ce faci pentru tine, in fiecare zi?”

A urmat o pauza.

… Nimic. Nu faceam nimic pentru mine. Cel putin, nu in fiecare zi.

Dar ”munceam”.

Aveam un loc de munca si incepusem si un curs de canto. Primeam si teme, la care lucram in timpul liber. Mai mult sau mai putin cu implicare desigur, pentru ca, la fel ca temele pentru scoala, faceam minimul necesar, bifand tot ce aveam pe lista. Si eram multumita.

Dar aveam vise. Ataaat de multe vise.

Posibil sa fi fost faptul ca m-am maturizat sau prezenta sa si felul in care m-a influentat in toti acei ani… Cert este ca, in ziua aceea si prin prisma sa, am inteles valoarea muncii. Este vorba despre eforturile pe care le facem pentru a fi oameni mai buni, prieteni mai devotati si artisti perseverenti.

Eforturi si odihna, bineinteles.

Odihna este esentiala. El mi-a spus, ”Odihneste-te inainte sa fii obosita, pentru ca ai drum lung de parcurs.”

Asta e ceva ce noi nu intelegem. Viata e lunga. Pornim la drum cu gandul ca ori dam tot ce putem, ori renuntam pe de-a-ntregul. Si ne pacalim singuri. Ne epuizam repede si incepem sa detestam munca grea si indelungata.

Odihna este usor de inteles. Nu e deloc complicat: ia-ti o pauza aici, o pauza acolo, nu lua toata experienta prea in serios si permite-ti sa te distrezi din cand in cand.

Tine minte ca nu esti un robot. Nu poti fi la fel de productiv si creativ in fiecare zi. Ai zile bune, ai zile rele si apoi ai zile catastrofale. Oricat de mult incerci, lucrurile astea nu se vor schimba. Asa ca fii bun cu tine. Stresul psihic e mai periculos decat stresul fizic.

Nu iti place munca ta? Orienteaza-te spre altceva. Dar nu evita munca grea doar din cauza unei experiente proaste sau pentru ca cei din jur iti spun ca lucrezi prea mult si nu merita. Pentru ca daca procedezi corect, munca ta poate fi una dintre cele mai multumitoare experiente din viata. Nu fugi de ea.

* * *

Am avut multi profesori. Unul dintre ei a fost exemplar. Mi-a mai spus un lucru pe care il voi tine minte:

”Ce doare mai tare? Munca grea si indelungata sau regretul ca nu ai facut-o?”

Am avut multi profesori.

Unul dintre ei a fost exemplar. Preda muzica si era scriitor si compozitor in timpul liber. A inceput sa scrie la varsta de 12 ani. Inca mai am copii ale primelor lui povestiri scurte. Nu i-a trecut niciodata prin cap sa renunte la predat. Sau la scris. Sau la muzica.

Mi-a spus sincer, ”Vreau sa mor facand asta. Pentru ca e ceea ce imi place.”

Sunt oameni care imi spun ca muncesc ”prea mult”. Ca ar trebui sa iau pauza in weekend-uri. Ca ar trebui sa merg mai des in concedii. Ca ar trebui sa vin mai devreme acasa de la studio.

Dar eu stiu despre ce e vorba.

Cei care spun lucrurile astea nu isi iubesc munca. Le place, mai mult ca sigur. Dar nu ar face prea multe sacrificii reale pentru munca lor.

Asa ca am cazut pe ganduri. Tu ai mai auzit vreodata pe cineva care isi iubeste munca, spunand altcuiva ca nu ar trebui sa munceasca atat de mult? Nici vorba.

Familia mea e asa. Pana si eu eram asa. Pentru ca imi amintesc perioada in care mi-am cunoscut profesorul si nu intelegeam de ce isi dorea sa munceasca in fiecare zi. Avea nevoie de bani? Il preocupa reputatia sa?
Voia sa scape de ceva? Nu intelegeam.

Multi ani mai tarziu, ne-am reintalnit. Am vorbit despre scoala, despre vise si despre scenarii de viitor. Ne-am lovit si de notiunea de munca.

”Ce faci pentru tine, in fiecare zi?”

A urmat o pauza.

… Nimic. Nu faceam nimic pentru mine. Cel putin, nu in fiecare zi.

Dar ”munceam”.

Aveam un loc de munca si incepusem si un curs de canto. Primeam si teme, la care lucram in timpul liber. Mai mult sau mai putin cu implicare desigur, pentru ca, la fel ca temele pentru scoala, faceam minimul necesar, bifand tot ce aveam pe lista. Si eram multumita.

Dar aveam vise. Ataaat de multe vise.

Posibil sa fi fost faptul ca m-am maturizat sau prezenta sa si felul in care m-a influentat in toti acei ani… Cert este ca, in ziua aceea si prin prisma sa, am inteles valoarea muncii. Este vorba despre eforturile pe care le facem pentru a fi oameni mai buni, prieteni mai devotati si artisti perseverenti.

Eforturi si odihna, bineinteles.

Odihna este esentiala. El mi-a spus, ”Odihneste-te inainte sa fii obosita, pentru ca ai drum lung de parcurs.”

Asta e ceva ce noi nu intelegem. Viata e lunga. Pornim la drum cu gandul ca ori dam tot ce putem, ori renuntam pe de-a-ntregul. Si ne pacalim singuri. Ne epuizam repede si incepem sa detestam munca grea si indelungata.

Odihna este usor de inteles. Nu e deloc complicat: ia-ti o pauza aici, o pauza acolo, nu lua toata experienta prea in serios si permite-ti sa te distrezi din cand in cand.

Tine minte ca nu esti un robot. Nu poti fi la fel de productiv si creativ in fiecare zi. Ai zile bune, ai zile rele si apoi ai zile catastrofale. Oricat de mult incerci, lucrurile astea nu se vor schimba. Asa ca fii bun cu tine. Stresul psihic e mai periculos decat stresul fizic.

Nu iti place munca ta? Orienteaza-te spre altceva. Dar nu evita munca grea doar din cauza unei experiente proaste sau pentru ca cei din jur iti spun ca lucrezi prea mult si nu merita. Pentru ca daca procedezi corect, munca ta poate fi una dintre cele mai multumitoare experiente din viata. Nu fugi de ea.

* * *

Am avut multi profesori. Unul dintre ei a fost exemplar. Mi-a mai spus un lucru pe care il voi tine minte:

”Ce doare mai tare? Munca grea si indelungata sau regretul ca nu ai facut-o?”